top of page
  • Writer's pictureCentrul PULS

Călătoria mea spre vindecare

Updated: May 30, 2023

Mărturia unei femei care a găsit pacea după avort.






Totul a pornit din momentul în care am rămas însărcinată a doua oară. În vremea aceea părinții mei nu mai trăiau și până când primul nostru copil a împlinit 4 ani, ne-a fost foarte greu. Părinții soțului meu nu se implicau deloc și tot timpul trebuia să găsim pe cineva care să stea cu el. Ne era greu și din punct de vedere financiar; aveam foarte puțini bani, atât de puțini încât nu-mi permiteam să cumpăr frecvent scutece de unică folosință, ci recurgeam la scutece de pânză. Pe cele de unică folosință le păstram doar când mergeam undeva: rareori îmi permiteam să le folosesc și noaptea. Pentru mâncarea copilului mergeam la piață ca să cumpăr două banane.


După o vreme, ne-am redresat financiar, și situația materială nu a mai fost o problemă. În acest context, a apărut sarcina surpriză. Sentimentul trăit a fost de uimire amestecată cu bucurie și mai apoi cu frică. I-am spus soțului meu care a rămas surprins, dar s-a bucurat și el. Am început să ne întrebăm ce și cum vom face, să ne organizăm pentru perioada de sarcină și ce va urma după nașterea copilului. I-am anunțat pe toți cunoscuții mei că sunt însărcinată.


Sentimentul trăit a fost de uimire amestecată cu bucurie și mai apoi cu frică.

Pe la vreo 12 săptămâni de sarcină am fost la un control ginecologic. Din întâmplare a venit cu noi și tatăl soțului meu. Ei au rămas în mașină, iar eu am intrat singură la medic. Doctorul mi-a spus ca s-ar putea să am o sarcină mai dificilă, nu pentru că bebelușul nu ar fi sănătos, ci pentru că eu s-ar putea să duc mai greu sarcina. M-a asigurat că riscul nu era foarte mare, deci, să nu-mi fac probleme. Trebuia doar să am mai multă grijă de mine, să mă odihnesc cât mai mult, să evit efortul. La început m-am speriat, dar apoi m-am gândit că a sosit vremea ca soțul meu să fie mai atent cu mine și totul va fi bine. În mașină le-am povestit și lor ce am aflat de la medic. Nici nu am terminat bine de spus tot, că a intervenit socrul meu cu remarca: „În cazul acesta…”. Deodată s-a lăsat tăcerea. Am înțeles cu toții ce a vrut să sugereze. Era clar că ei nu-și doreau acest copil. Nu știu ce au discutat cât timp a durat consultația, dar mi s-a părut că și-au schimbat atitudinea față de apariția unui nou copil. Nimeni nu a mai scos o vorbă până acasă.


Era clar că ei nu-și doreau acest copil.

Din discuția aprinsă pe care am avut-o apoi cu soțul acasă, nu-mi amintesc decât șocul cu care am rămas: șocul că un bărbat poate renunța atât de ușor la copilul lui, pentru un posibil risc minor. Mi s-a părut că a găsit în acest risc motivul perfect pentru ceea ce el și tatăl lui hotărâseră deja. A început să invoce că nu suntem pregătiți, că nu vom face față - o discuție total lipsită de sens, pe care nu am înțeles-o. A urmat o ceartă urâtă, în care ne-am acuzat de lucruri grave. Resimțeam șoc după șoc: parcă nu mai era bărbatul de care mă îndrăgostisem. L-am amenințat că, în momentul în care renunț la acest copil, renunț și la el și la căsnicia noastră.


Nu-mi amintesc decât șocul cu care am rămas: șocul că un bărbat poate renunța atât de ușor la copilul lui, pentru un posibil risc minor.

Apoi, dezamăgită și confuză, am sunat-o, plângând, pe singura persoană care îmi era apropiată. I-am povestit tot. I-am spus că nu îmi mai recunosc soțul și că nu vreau să mai rămân lângă un bărbat care nu luptă pentru familia lui, pentru mine. Ea a părut că mă înțelege; m-a sfătuit să pun punct căsniciei, dar nu m-a încurajat să păstrez sarcina. Era o militantă pro-avort și mi-a adus o mulțime de argumente în favoarea întreruperii sarcinii. M-a avertizat că dacă voi păstra sarcina, nu mă voi putea baza pe soțul meu și că singură nu mă voi descurca să cresc doi copii. A urmată o perioadă de frământare intensă. Plângeam mereu… eram într-o foarte mare confuzie. M-am hotărât repede să divorțez, dar nu la fel de repede să avortez. Totuși, eram sigură că nu mă voi putea descurca singură cu doi copii. Îmi era frică.

A urmată o perioadă de frământare intensă. Plângeam mereu… eram într-o foarte mare confuzie.

M-am consultat din nou cu prietena mea și concluzia a fost că nu am nicio șansă să răzbesc singură. Mă presa și timpul pentru că eram la limita perioadei când mai puteam face avort. Am mai încercat să stau din nou de vorbă cu soțul meu, dar de pe o poziție de control, de dispreț. Nici el nu a știut cum să gestioneze toată situația. La final i-am spus, mai mult ca o amenințare decât ca o decizie pe care o luasem, că mă duc să avortez. Intenția mea a fost să-l determin să mă oprească. Dar n-a făcut-o. Am așteptat până în ultima clipă să vină după mine. Dacă ar fi venit, aș fi renunțat la avort și mi-aș fi continuat căsnicia cu el. Dar nu a venit!

Am așteptat până în ultima clipă să vină după mine. Dacă ar fi venit, aș fi renunțat la avort și mi-aș fi continuat căsnicia cu el. Dar nu a venit!

Am plecat la spital însoțită prietena mea și tot cu ea am venit acasă. La întoarcere, soțul a părut preocupat de starea mea și m-a întrebat cum mă simt. Eu am refuzat orice dialog cu el. Eram slăbită, dar plină de furie. Mă simțeam goală, singură, lipsită de valoare. Cu toate că nu aveam nicio noțiune despre Dumnezeu, despre păcat, aveam mustrări de conștiință. Undeva, în interiorul meu, era un strigăt înăbușit. Îmi repetam mereu că nu am avut altă alternativă, că nu sunt nici prima, nici ultima. Aveam foarte multe exemple în jurul meu de femei care au făcut avort și prin faptul că își continuau viața, aparent netulburate, îmi confirmau că nu te trăsnește nimeni de sus drept pedeapsă.

Mă simțeam goală, singură, lipsită de valoare.

Eram atât de lipsită de informații, încât nu m-am gândit nicio clipă că fapta mea este o crimă. Nu m-am gândit că în mine era o viață, o inimă care a bătut cât timp i-am permis eu. Nu m-am gândit o clipă la copilul care se dezvolta în mine ca la un copil viu, ci un simplu făt.

Am ales avortul din cauza lipsei de informații autentice, din cauza confuziei în care am ajuns și a presiunii foarte mari exercitate asupra mea de cei din jur.

Credeam că este dreptul meu să decid ce vreau să fac cu el. Dar asta nu m-a ferit de sentimentele de goliciune, rușine, vinovăție, neputință, inutilitate, lipsă de valoare, care au pus stăpânire pe mine. E ca și cum cineva te determină să faci un lucru, te convinge că ar fi bun pentru tine, și, după ce-l faci, râde de naivitatea ta și de faptul că te-a păcălit atât de ușor. Am ales avortul din cauza lipsei de informații autentice, din cauza confuziei în care am ajuns și a presiunii foarte mari exercitate asupra mea de cei din jur.

Credeam că este dreptul meu să decid ce vreau să fac cu el. Dar asta nu m-a ferit de sentimentele de goliciune, rușine, vinovăție, neputință, inutilitate, lipsă de valoare, care au pus stăpânire pe mine.

Am început să-mi urăsc soțul și pe familia lui, să mă urăsc pe mine. Imediat după avort, am intentat divorțul și, pentru că știam că în următoarele zile urma să vina citația, mi-am luat copilul și am plecat din localitate. Acela a fost momentul când ne-am despărțit. Am rămas despărțiți câteva luni. M-am întors la el când mi-am dat seama că mă pot răzbuna mai bine pe el dacă suntem împreună decât dacă stăm separați. Doream să-l fac să sufere așa cum sufeream și eu. Am reușit, în parte, să fac acest lucru. În timp, ura s-a estompat și căsnicia a continuat, dar au rămas lipsa de încredere, de siguranță, dezamăgirea și conștiința care mă acuza mereu că mi-am omorât copilul, dar mi-am păstrat căsnicia.


Căsnicia a continuat, dar au rămas lipsa de încredere, de siguranță, dezamăgirea și conștiința care mă acuza mereu că mi-am omorât copilul.

Avortul aduce cu el un sentiment de pierdere ireparabilă, iar consecințele sunt teribile. Le-a resimțit fiecare membru al familiei noastre. Plângeam zile în șir. Nu eram bună de nimic. Îmi era rușine. Mă simțeam vinovată, fără valoare. Cred că am experimentat o formă de depresie. Dar a trebuit să-mi continui viața și atunci mi-am propus să uit. Nu aveam de ales. Am înghesuit toate sentimentele într-o cutie, pe care am îngropat-o în adâncul inimii mele. Când încercau să iasă la suprafață, pur și simplu împingeam cutia tot mai adânc, până când reveneau din ce în ce mai rar. După câțiva ani am reușit să „uit”, să nu mă mai gândesc deloc prin ce am trecut. Sentimentele apăreau totuși în cele mai neașteptate momente, ca de exemplu când vedeam o mama cu doi copii. Nu știu de ce, dar mi se înfiripase convingerea că aș fi avut fetiță, dacă aș fi păstrat sarcina.


Avortul aduce cu el un sentiment de pierdere ireparabilă, iar consecințele sunt teribile. Le-a resimțit fiecare membru al familiei noastre. Plângeam zile în șir. Nu eram bună de nimic. Îmi era rușine. Mă simțeam vinovată, fără valoare.

Anii au trecut. Între timp am auzit Evanghelia, am înțeles-o, mi-am mărturisit păcatele și Dumnezeu m-a iertat. Și, cumva, aveam senzația că sunt bine, pentru că în Hristos ești o făptură nouă. Totul a decurs astfel până în momentul în care m-am confruntat cu o altă traumă: moartea unui membru foarte apropiat din familie, o moarte fulgerătoare, prematură. Un șoc care a reactivat trauma provocată de avort. Eu, care am crezut că sunt bine, că sunt iertată, am ajuns să mă îndoiesc de toate lucrurile.


Între timp am auzit Evanghelia, am înțeles-o, mi-am mărturisit păcatele și Dumnezeu m-a iertat.

Mi-am dat seama că nu pot să gestionez situația și că am nevoie de ajutor specializat, de consiliere. După șase luni de la moartea persoanei apropiate am apelat la ajutor. În sesiunile de consiliere am început să vorbesc despre ceea ce credeam eu că e problema - moartea unei persoane dragi - dar încet-încet, Dumnezeu a descoperit adevărata cauză a stării mele: avortul. Când am înțeles că Dumnezeu vrea să scoată la suprafață această trauma, pentru că El dorea să o vindece, am redat toată întâmplarea. Cel mai important moment pentru mine a fost când am înțeles că mi-am ucis copilul. Deseori ne ferim să spunem lucrurilor pe nume. Sună mai puțin grav să spui că ai făcut un avort decât că ai ucis pe cineva. Dar când înțelegi că ai ucis pe cineva fără apărare, pe copilul din tine, abia atunci vezi dimensiunea deciziei tale. Avortul înseamnă să iei dreptul la viață al cuiva care nu se poate apăra cu nimic.


Mi-am dat seama că nu pot să gestionez situația și că am nevoie de ajutor specializat, de consiliere. Am înțeles că Dumnezeu vrea să scoată la suprafață această trauma, pentru că El dorea să o vindece.

În procesul vindecării am început să înțeleg valoarea copilului meu nenăscut. Dumnezeu m-a ajutat să-i dau un nume și mi-a oferit posibilitatea de a-l jeli cu adevărat. Numele care mi-a venit în minte era un nume de fetiță, și aceasta mi-a întărit și mai mult convingerea că aș fi avut o fetiță. Mi-am luat rămas-bun de la ea și am încredințat-o în mâna lui Dumnezeu. Acest proces mi-a adus o eliberare extraordinară. A fost momentul vindecării depline.


Acest proces mi-a adus o eliberare extraordinară. A fost momentul vindecării depline.

Consilierea a avut un impact atât de mare în viața mea, încât m-am hotărât să mă reîntorc la școală, pentru a deveni eu însămi consilier, în sprijinul altor femei. Cei doi ani de școală au fost, în primul rând, o călătorie a mea, o călătorie de mână cu Dumnezeu spre o restaurare deplină. Imaginea care îmi vine în minte e cea a unei camere în care totul este în dezordine. Poșete și haine aruncate peste tot. Lucruri pe care nu le-ai mai folosit de ani de zile, dar pe care nici nu te înduri să le arunci, ci le îngrămădești unul peste altul, la întâmplare.

Consilierea a avut un impact atât de mare în viața mea.

Școala m-a ajutat să fac ordine în această cameră, să mă debarasez de tot ce era nefolositor, să pun celelalte lucruri, fiecare în sertarul lui și la locul lui. Am înțeles că Dumnezeu nu doar că poate să mă vindece, ci vrea să mă vindece. Vrea ca noi să conștientizăm și să ne mărturisim păcatele pentru a putea fi vindecați. Doar El ne poate ierta și ne poate da pacea după care tânjim. Orice altă soluție ne dă o pace efemeră, falsă.


S.G.

443 views0 comments

Recent Posts

See All

Comments


bottom of page