Acesta este titlul unei cărți de referință, în opinia mea, în ce privește relația dintre părinți și copii. Autorii Gordon Neufeld , PhD și Gabor Mate, MD, dezvoltă cu competență și talent teza cărții lor care este următoarea: ruperea legăturilor afective dintre copii și părinți este cauza unei perturbări emoționale și relaționale a tinerilor din această generație. Pentru prima oară în istorie, spun ei, copiii se îndreaptă spre cei de vârsta lor pentru a căuta modele, sfaturi și instruire, ceea ce în mod normal ar trebui să ceară de la părinți, profesori sau alți adulți responsabili. Acest fenomen este numit „peer-orientation”. Necesitatea de a ne integra în mediul celor de care ne simțim atașați și de a ne lăsa modelați de ei este un instinct uman fundamental, spun autorii. Lipsa unui cerc de persoane de atașament căruia să îi aparținem și după care să ne orientam este unul dintre cele mai insuportabile experiențe psihologice. Copiii au o nevoie înnăscută de a se îndrepta către o sursă de autoritate, contact și căldură. Ei nu pot suporta lipsa figurilor de atașament și ghidaj, de aceea devin dezorientați.

Stilul de viață și modelul cultural, social și economic din ultimele cinci sau șase decade au dislocat părintele din locul pe care-l ocupa ca figură centrală în viața copiilor, iar grupul de prieteni a ocupat locul rămas liber, cu consecințe deplorabile.

Autorii cărții pe care doresc să o prezint nu spun că n-ar trebui să existe un grup de tovărășie a copiilor noștri, ci afirmă că aceste legături sunt naturale și benefice atâta vreme cât principiile și valorile sunt trecute în direcție verticală de la părinți la copii, iar atașamentul acestora cu cei de vârsta lor nu implică respingerea ghidajului parental. Ceea ce este greșit în această perioadă este faptul că influența dominantă în viața copiilor sunt cei de-o vârstă cu ei.
Tinerii afectați de acest fenomen sunt greu de educat, nu se maturizează, sunt agresivi și
insensibili, iar din punct de vedere sexual sunt foarte activi.

Eu mă voi opri asupra câtorva dintre aceste trăsături și vreau să menționez că tot ce voi spune sunt ideile autorilor. Nu am nicio contribuție decât aceea de a selecta pasajele pe care le-am considerat potrivite pentru a vă motiva eventual să citiți această carte. O altă precizare este că
folosesc un exemplar în engleză a acestei cărți. În momentul de față, în librării se găsește o traducere în română.

Atunci cand vine vorba de educație, cel mai important lucru nu sunt abilitățile de parenting nici chiar faptul ca ne iubim copiii, ci atașamentul, care reprezintă acel tip indispensabil de relație fără de care educația nu are o fundație solidă. Pentru ca un copil să se lase călăuzit și modelat de către cei care îl îngrijesc, el trebuie să fie mai întâi atașat de aceștia, să dorească apropierea și contactul lor. La începutul vieții, nevoia de apropiere este foarte pronunțată, copilul dorind să fie
cât mai mult ținut în brațe.

Dacă lucrurile evoluează normal, atașamentul se va manifesta ulterior prin contact fizic, apropiere emoțională, un sentiment de siguranță și intimitate. Însă dacă acest tip de conectare lipsește din relația părinte copil, se produce o suferință acută. În momentul de față, modelul social face ca părinții să petreacă prea puțin timp cu copiii lor, astfel nevoia de atașament este împlinită în mod precar (și vom vedea de ce) de către cei de vârsta lor cu care petrec multe ore zilnic.
Dacă nevoia de iubire și acceptare a unui copil depinde de alți copii, probabilitatea de a deveni frustrat și neîmplinit este foarte mare, deoarece imaturitatea celor de aceeași vârstă cu a lor presupune lipsa angajamentului și consecvența, necesare unei relații afective.

Mă voi opri acum asupra fenomenului de „tribalizare” care are loc în această cultură. Deși este considerată inofensivă, „tribalizarea” înseamnă izolare față de societatea adulților, căreia acești copii i se împotrivesc. Are loc o discontinuitate în viața socială. Tribul are propriul limbaj, propriile valori, propriii influenceri, propriile semnificații, coduri de identificare prin tatuaje, piercing-uri. Se îmbracă la fel, ascultă aceeași muzică. Ruptura față de lumea adultă face ca obiceiurile, simbolurile, virtuțile și tradițiile să nu se mai transmită vertical, de la o generație la alta, ci orizontal de la o persoană instruită și imatură la o alta. O anumită tensiune între generații a fost considerată normală, permițând tinerilor să se exprime diferit dar în armonie cu valorile universale transmise de la părinți și bunici.

Transmiterea culturii se face în mod automat și natural în familie atunci când relația lor este bazată pe atașament, pe când la copiii legați afectiv mai mult de prieteni, tendința lor este să se conformeze celor de care se simt atașați. Această înclinație spre imitare nu le este necunoscută unor adulți interesați de profit, care știu să exploateze nevoia copiilor de a se conforma și care îi manipulează spre a fi mereu la modă.

Agresiunea este un alt simptom al culturii orientate spre egali. Cu toate că agresivitatea este parte a istoriei umanității și că nu doar copiii detașați de părinții lor pot fi agresivi, totuși aceștia din urmă ajung mult mai des la violență fizică și verbală față de ceilalți, dar și față de ei înșiși, gânduri suicidale și dispreț față de propria persoană. Substratul agresivității este frustrarea, iar aceasta este permanentă la copiii a căror nevoi emoționale depind de cei de-o vârstă cu ei, pentru că nu poate fi împlinită în mod satisfăcător, cum am mai spus.

Un ultim aspect pe care cei doi autori îl dezvoltă și pe care doresc să îl aduc în atenție, mai ales în contextul discuției actuale despre educația sexuală în țara nostră, este comportamentul sexual al copiilor și adolescenților, orientati spre tovarășii lor (peer-oriented).
De cele mai multe ori, dorința sexuală nu este o necesitate strict fizică, ci ea exprimă nevoia de a fi acceptați, nevoia de a securiza o relație exclusivă. În mod patologic, poate exprima dorința de dominare, de supunere sau incapacitatea de a impune limite celorlalți.

În mod normal, sexualitatea este expresia iubirii, devotamentului și intimității dintre două persoane, însă mai presus de toate, sexualitatea înseamnă atașament. În viața adolescenților, sexualitatea este însă adesea neîmplinită din punct de vedere afectiv. Cultura în care sunt imersați copiii de acum este una a sexualității distorsionate bizar, pseudosofisticate, imature și nepregătite pentru consecințele pe care le implică aceasta.

Dezvoltarea fizică și „hormonii” nu sunt o explicație realistă pentru ceea ce se petrece cu tinerii. Ei caută să își împlinească nevoia de atașament, și din nou faptul acesta este folosit în scopul profitului. Moda sexualizează tot mai mult îmbrăcămintea fetelor, care nu au în niciun caz maturitatea necesară pentru a întreține relații sexuale. Aspectul fizic cu încărcătura lui sexuală devine o măsură a propriei valori.
În ciuda programelor de educație sexuală și prevenire a sarcinilor nedorite, potrivit statisticilor, rata sarcinilor la adolescente este cea mai mare în Statele Unite, urmată de Marea Britanie și Canada.
Relațiile sexuale la copii și adolescenți nu presupune intenția lor de a face dragoste sau a concepe, ei căutând, de fapt, unul în brațele celuilalt ceea ce ar trebui să găsească în brațele părinților: contact și conexiune emoțională.

Impactul emoțional al activității sexuale, cu puterea ei de a ne duce într-o stare de vulnerabilitate,
unde inimile pot fi zdrobite, poate fi prea greu de suportat pentru copiii care trec prin experiențe repetate de separare și respingere. Nu e de mirare că mulți adolescenți devin împietriți emoțional. Ceea ce la prima vedere ar părea o binecuvântare, permițându-le să se joace cu focul fără a fi răniți. Însă costul desensibilizării este pierderea pe termen lung a capacității de a crea legături profunde. Cu cât sunt mai insensibili, cu atât daunele la nivelul subconștientului sunt mai mari. Pentru ei, sexualitatea își pierde puterea de a lega două suflete, devenind în cele din urmă o activitate adictivă care nu împlinește niciodată. Acești copii pot vorbi foarte deschis despre sexualitate, dând unora impresia de deschidere și progres față de generațiile precedente. În realitate, lipsa rușinii nu are nimic a face cu curajul sau transparența, ci mai degrabă cu încercarea de se proteja de vulnerabilitate.

Pentru copiii care au încă sensibilitate emoțională, experiența sexuală îi va lega puternic de partenerii lor făcându-i să se agațe cu disperare de ei. Alții se vor simți sufocați de apropierea prea intensă pentru care nu sunt pregătiți.

Astfel, văzut prin lentilele vulnerabilității, conceptul de sex protejat primește o conotație cu
totul diferită. Protecția de care au nevoie copiii nu este numai față de boli cu transmitere sexuală sau sarcini nedorite, ci față de rănile sufletești și desensibilizare emoțională. Activitatea sexuală a adolescenților este rareori însoțită de angajament, exclusivitate, tandrețe sau suportul comunității, ci este sex neprotejat în cel mai profund sens. Ceea ce ei au nevoie este ceea ce le lipsește cel mai mult: maturitatea.
Adolescenții care au legături strânse cu părinții lor vor fi mult mai dornici să asculte sfaturile acestora în materie de relații și sexualitate.

Mulți părinți și educatori în zilele noastre consideră activitatea sexuală ca fiind o modalitate de explorare și cunoaștere, pe când cei mai activi copii din punct de vedere sexual sunt cei mai flămânzi după atașament. Nu putem face multe pentru a-i ajuta pe copiii noștri atâta vreme cât ei rămân orientați spre egalii lor, însă putem face foarte multe dacă îi aducem acolo unde le este locul, în brațele noastre.