Vremurile pe care le trăim sunt caracterizate de paradoxuri mari și evidente, pornind tocmai de la ideologia ce caracterizează postmodernismul, ideologie conform căreia nu există adevăr absolut; tot ce percepem este relativ și drept de a fi pus sub semnul îndoielii. O astfel de gândire nu doar că aruncă orice siguranță într-o mare a confuziilor, ci este și incoerentă în esența ei. Afirmând că totul este relativ, ideologia postmodernă spune, cu alte cuvinte, că chiar și acest relativism este relativ și că nu poate fi o sursă de încredere.
Într-o lume care se mândrește cu progresul ei, în care femeile se bucură de emancipare, în care este ilegală pedeapsa capitală în majoritatea țărilor, totuși o altfel de crimă se comite în fiecare secundă ce trece, una care este, însă, deseori ignorată, în lumina marilor pași făcuți înspre „evoluția” și „drepturile” oamenilor: avortul.

În prezent (aprilie 2021), conform statisticilor, rata avortului este de 13.480.100, doar în acest an, însă aceasta crește aproximativ cu 1 în fiecare secundă. Da, chiar în secunda aceasta s-a mai făcut un avort, iar peste un minut, 60 de copii nu vor mai exista. Statistica aceasta cuprinde, însă, doar avorturile declarate oficial, și nu și cele făcute în țări unde avortul este ilegal sau chiar și în cele în care este legalizat, însă făcut pe ascuns din motive financiare sau personale, făcând această întreagă situație și mai tragică. Mai mult decât atât, WHO (World Health Organization) susține că 45% dintre avorturi sunt făcute în condiții nesigure, periculoase, fără expertiza medicală necesară.

Despre un astfel de masacru, însă, se vorbește mult mai puțin decât ar trebui și chiar și arta îl reflectă doar vag și neconturat. Printre operele care tratează o astfel de problemă, supunem atenției romanul October Baby scris de Eric Wilson și Theresa Preston, roman inspirat dintr-o poveste reală și care are ca subtitlu și motto următoarele: „Fiecare viață este frumoasă”.

Și pentru că fiecare viață este frumoasă, October Baby narează povestea lui Hannah, o tânără de numai 19 ani, care află doar la această vârstă un adevăr ce o șochează și care îi va marca viața profund și radical. Despre cei pe care Hannah îi considera părinții ei, aceasta află că sunt doar cei adoptivi, și nu biologici, iar despre ea însăși, Hannah descoperă că nu a fost doar un bebeluș abandonat și apoi adoptat, ci a fost rezultatul unui avort nereușit. În lumina acestor adevăruri, Hannah ia decizia de nestrămutat de a-și cunoaște propria mamă, persoană față de care are sentimente amestecate de iubire și resentiment.

Chiar dacă, în urma avortului nereușit, Hannah suferă de diferite condiții medicale, povestea, durerea, întrebările, eșecurile și victoriile ei – toate acestea merită să fie trăite, împreună cu toate complicațiile și consecințele unei astfel de hotărâri asupra căreia Hannah nu a putut avea niciun drept la cuvânt. Însă Hannah descoperă că, deși nu-și poate schimba trecutul, poate alege ce să facă în prezent și pentru viitorul ei, hotărând să se încreadă în bunătatea unui Dumnezeu pe care nu-L înțelege pe deplin, dar prin lumina Căruia crede că, da, fiecare viață este frumoasă.

Pentru a accepta acest adevăr, însă, Hannah are nevoie de două elemente centrale: iertare și vindecare. Acestea merg mână în mână, pentru că tânăra are nevoie ea însăși să fie eliberată din închisoarea neiertării, și numai în urma acestei eliberări inima ei poate fi vindecată pe deplin. Dorința ei arzătoare după libertate nu se datorează exclusiv vârstei specifice, ci și acestei carcere în care se găsește închisă, dar din care are posibilitatea de a ieși prin alegerea de a ierta, putere pe care o primește doar când se adresează lui Dumnezeu. Pentru Hannah, fluturele este simbolul libertății, aceasta dorindu-și să se asemene tot mai mult cu o astfel de insectă plină de viață și culoare. Chiar ea afirmă: „De ce mă târăsc mereu? Măcar o dată mi-ar plăcea să pot zbura.”

Prin personajul principal al romanului, precum și al ecranizării inspirate din acesta, mesajul central al operei are un iz pro-viață de necontestat. Prin povestea acestei supraviețuitoare de avort, October Baby se așază tocmai împotriva curentului vremii și declară adevăruri cu care majoritatea oamenilor nu sunt de acord.
Criticul John Muldering declara că este „un film cu un mesaj puternic pro-viață, a cărui temă spectatorii dedicați demnității fiecărei ființe umane o vor primi cu brațele deschise.” Chiar dacă se adresează, deci, unui anumit tip de public, unul care susține aceleași idealuri și convingeri, impactul asupra celor care se află pe cealaltă parte a râului este evident. Influența aceasta este uimitoare. Un ateu, declarat pro-choice afirmă: „Nu pot nega că protagonista din film este o victimă. Nu știu ce să fac cu asta. Mă obligă să-mi regândesc convingerile.”

Actorul John Schneider, care joacă rolul tatălui lui Hannah în film își exprimă opiniile și convingerile legate de motivul pentru care o astfel de ecranizare are o influență atât de mare asupra spectatorilor. Acesta susține că October Baby are în centru un personaj care, în esență, ar fi trebuit să nu existe. Privit din acest punct de vedere, filmul arată cât de diferite sunt viețile părinților adoptivi, ale părinților biologici, ale colegilor și prietenilor lui Hannah doar pentru că ea e prezentă în viețile lor. Acest amănunt arată, cu adevărat, cât de importantă este viața ei, cât impact are asupra celorlalți prin simplul fapt că există și duce, totodată, la o întrebare atât de adâncă și necesară: cum ar arată viețile a milioane de persoane dacă acei copii avortați ar fi acum pe lume?

Același actor este de părere că filmul nu forțează spectatorii să creadă în mesajul lui, ci doar îl expune, lăsându-i să facă propriile alegeri, să-și formeze propriile convingeri, amănunt ce ar constitui un alt motiv pentru succesul ecranizării.În fața unor remarci cu un caracter profund pro-choice, de pildă „Avortul este un drept. Este cea mai bună decizie.”, un astfel de roman ca October Baby se așază împotriva curentului, afirmând prin cele întâmplate tocmai că cea mai bună decizie a fost cea pe care Dumnezeu a luat-o în pofida dorinței mamei biologice a lui Hannah și prin prezența providențială a lui Mary. Prin impactul pe care Hannah îl are asupra atâtor oameni apropiați ei, ea nu face altceva decât să declare tacit, cu întreaga ei ființă, că viața este întotdeauna cea mai bună decizie și că, da, fiecare viață este frumoasă și merită trăită pe deplin, în cunoștința Creatorului ei.

În încercarea aproape „disperată” de a apăra drepturile femeii, de a-i păstra posibilitatea de a alege ce să facă prin trupul ei, de a o feri de o viață în sărăcie și expusă multor riscuri, susținătorilor pro-choice le scapă din vedere drepturile copilului nenăscut. Acesta nu se poate apăra, nu poate hotărî pentru sine, este inocent și supus voii altora. Și mai tragic este faptul că viața lui îi este curmată tocmai de cea care are, în esență, responsabilitatea de a i-o proteja orice ar fi.

Dacă viața oricărei persoane încetează din cauza acțiunii alteia, este considerată o crimă fără excepție. De ce, însă, această regulă atât de simplă este trecută cu vederea în cazul atâtor copii cărora li se ia dreptul de a vedea vreodată lumina soarelui? Problema de bază este una delicată și dezbătută cu fervoare, și anume statutul copilului nenăscut. Atât timp cât acesta este privit ca atare, avortul va fi considerat o crimă. Însă, pentru că anumiți susținători pro-choice argumentează faptul că fătul nu este copil decât când se naște, iar statutul lui în timp ce e în pântecul mamei este îndoielnic și discutabil, avortul devine un comportament acceptat de societate și chiar o măsură încurajată de aceasta.

În orice caz, Hannah emana viață încă din momentul conceperii, dorită sau nu de părinții ei biologici. Aceasta este convingerea părinților ei adoptivi și a atâtor creștini de pe glob, grupare care are curajul de a se revolta față de un astfel de „drept” al femeii, reamintindu-i că există un drept mai mare decât acesta: dreptul la viață al copilului ei. Pentru că, da, fiecare viață este frumoasă!