John, ( nume fictiv),12 ani, stă aplecat deasupra tastaturii cu ochii lipiți de monitor. Este ora 8 seara și temele pentru mâine sunt departe de a fi terminate, iar îndemnurile repetate ale tatălui de a se apuca de ele se lovesc de urechi surde. John este prins în conversații cu prietenii pe chat bârfind despre cui îi place de cine, încercând să decidă cine-i este prieten și cine-i este dușman, dezbătând cine și ce a zis la școală astăzi, care fată arată bine și care nu…
“Nu mă mai bate la cap” strigă către tatăl care a intrat de doua-trei ori să-i amintească despre teme.
“Dacă ai face ce ai avea de făcut, nu te-aș mai bate la cap”! răspunde și tatăl pe un ton care începe să tremure de frustrare.
Bineînțeles că războiul verbal continuă, escaladează, vocile sunt din ce în ce mai ridicate până când John țipă “Nu înțelegi nimic!” și trântește ușa.
Tatăl rămâne supărat, mânios pe John, dar mai mult decât pe John pe el însuși. “Iar am dat greș. Nu știu cum să comunic cu propriul copil”… Și el și mama lui John sunt îngrijorați, până acum un copil ascultător și cooperant a devenit imposibil de disciplinat sau măcar de sfătuit. Toată atenția lui este îndreptată spre contactul cu prietenii lui.
Această scenă se repetă de cel puțin câteva ori pe săptămână în casa lor și nici părinții, nici copilul nu par să găsească o strategie de ieșire din impas.
Părinții se simt fără putere și fără speranță. Până acum nu au prea aplicat pedepse dar acum sunt din ce în ce mai înclinați să o facă. Numai că atunci când o fac, fiul devine din ce în ce mai supărat și sfidător.
A fi părinte trebuie să fie așa de dificil? Din totdeauna a fost dificil? Este adevărat că generațiile mai în vârstă obișnuiau să se plângă despre faptul că cei tineri sunt din ce în ce mai lipsiți de respect și mai greu de disciplinat , dar cu toate astea mulți părinți știu că ceva lipsește. Copiii sunt diferiți de cum ne amintim că am fost noi ca și copii. Nu par așa de dornici să urmeze indicațiile părinților și nici nu se tem de necazuri și consecințele lor (ca urmare a indisciplinei și neascultării).
De asemenea par mai puțin naivi și inocenți- parcă le lipsește acea minunare cu ochii larg deschiși care duce la entuziasmul inegalabil al copilului care descoperă lumea, care explorează natura și creativitatea umană. Mulți copii par sofisticați într-un mod nepotrivit, parcă chiar erodați înainte de vreme, pseudo-maturi înainte de a crește în vârstă. Se plictisesc foarte ușor când sunt departe unii de alții și de tehnologie.
In aceste condiții și parentingul s-a schimbat. Părinții noștri erau mai încrezători, mai siguri pe ei, și impactul lor a fost mai profund asupra noastră fie el pozitiv sau negativ. Pentru mulți dintre părinții de astăzi parentingul nu vine natural. Bineînțeles că părinții își iubesc copiii la fel ca fiecare generație dar această dragoste nu ajunge uneori până la copil. Avem la fel de multe să-i învățăm dar capacitatea de a transmite copilului aceste cunoștințe cumva s-a diminuat. Parcă nu ne mai simțim împuterniciți să ne ghidăm copiii spre a-și atinge potențialul. Uneori copiii noștri se poartă și actionează ca și cum ar fi fost seduși și luați de lângă noi de un “cântec de sirenă” pe care noi nu-l auzim..
Ne temem, chiar dacă cu intensități diferite, că lumea a devenit un loc nesigur pentru ei și că nici noi nu mai avem putere să-i protejăm. Uneori prăpastia dintre părinți și copii este atât de adâncă încât pare că nu se mai poate pune o punte peste ea…
Ne luptăm să trăim la înălțimea imaginii a ceea ce credem noi că ar trebui să fie parentingul. Pentru că nu ajungem la rezultatele dorite, negociem, îi lingușim, îi mituim, răsplătim și pedepsim. Ne auzim folosind cu ei un ton al vocii care sună străin și în propriile urechi și care nu stă în fire.
Parcă ne răcim în momentele de criză exact când ar trebui să arătăm iubire neconditionată. Ne simțim răniți ca părinți și respinși. Ne învinovățim pentru că iarăși am căzut din rolul de părinte, pentru ieșirile copilului, pentru că sunt distrași de tehnologie sau dăm vina pe școală.
Comentarios